Apartamentu-n care stau n-are-o rază de soare...
Cum stau, mă simt un condamnat la închisoare.
Doar dimineața-un pic de bucurie-mi face
Când îmi reflectă-o rază dintr-un geam
Și o trimite grijuliu, încoace.

Lăsat-am tot: părinți și fii, soție și țară...
Mi-e inima-nnecată în durere-amară...
Pe-altarul binelui, jertfită-mi este soarta.
N-aș vrea nici bani, nici bunuri, nici argint,
Ci-aș vrea doar să-mi mai văd o dată poarta.

Amare lacrimi vărs pentr-un senil octogenar
Plecat spre veșnicie c-un mare calendar.
Amare-s pentru marele-mi necaz de-o viață...
Nu mi-a lipsit curaju-n încercări,
Doar că norocul mi-e legat... de-un fir de ață.

Mult aș vrea ca soarele puternic să răsară
Și-n inima-mi închisă cum e o cămară...
Speranța-n bine sfărâma-va chiar zăvorul,
Chiar lacătul cu cifru... Chiar de-i greu,
Speranța–mi este cheia, viitorul.