Întunericul mahmur se prelinge
printre clădiri în stil baroc
și străzi pline.
Localnicii petrec în delir,
bufoni ai deziluzilor,
păpuși monstruoase.
Și despotul danubian,
un câine de maidan,
crescut în mahala
își latră-al său discurs:
"Stimați colegi și prieteni,
Ce azi ne-am adunat,
Să fim slăviți căci astăzi
Noi lumea o vom avea.
Acela care ieri
Râdea în fața noastră,
De nulitatea
Și nimicnicia noastră,
Acela care azi
Își lustruia al său tablou,
Acela mâine
Își va șlefui al său cavou.
Oamenii meschini,
Mediocrii și mărunți,
Cu a lor temeinicie
Și-a lor dobitocie,
Ne-au transformat în carii,
În slugi de cărămidă.
Cum au putut ei oare,
Ale noastre vise chioare,
Cu a lor zădărnicie,
Să le transforme în covoare,
În brize scurte de lumină
Cu fade urme de amfetamină.
Acei bolnavi ai lumii noi
Ne-au alungat!
Ne-au prigonit ca niste boi!...
Aceia care acum
Sunt îngropați
În decadență, în dezordine...
Oare de ce ne-au defăimat?
Nu știu ei oare
Că și noi am fost oameni cândva?"
O lacrimă se prelinse
din ochiul de sticlă
al salvatorului.
O balerină deformată
și un dragon priveau
babilonia,balamucul ce se iscase,
cum creaturile himerice
din negura citadină
treceau bariera basmului.
Și aceia care ieri fuseseră decimați,
aceia azi,
cu toată nuditatea
și toate maladiile,
mărșăluiau neîntrerupți
în acel deșert al defăimărilor,
spre libertatea lor,
spre balul deșertăciunilor...

De fapt,
balul deșertăciunilor
este viața reala,
în care oamenii sunt monștrii adevărați,
iar animalele himerice
jertfa lor,
cei condamnați...