Seară era și-n flautul meu
doar vântul punea o cântare,
umplea golul ferestrei dinapoia căreia
stăteam nevăzut. Despre munte gândeam
că-i o piatră urcată la cer de leneșa
mea răsuflare, când, deodată, mi-ai bătut
în ușă cu zmeura tristelor tale inele.


Surâdeai și pe făptura mea străjuită
de semne păgâne urme de bici apăreau,
urme de bici grabnic schimbându-se-n
cărări pentru stele. Era liniște!
Doar gleznele tale se auzeau venind încet,
ca o răsuflare de bour în steme.


Ai început să cuvânți despre imaginare făpturi
uitate de tine în vântul care prin lume te poartă
cum prin stranii povești. Ai cuvântat până ce
nu ți se mai auzea decât suflarea în care
am deslușit o constelație de gheare albastre.


…și parcă plecasei, și parcă-ți vedeam urmele
aurind spinii pentru care o tâmplă se ridică
din tărâmul cenușii...


Labirintul e singura cale
adevărată spre tine, mi-am zis, poposind
cu tâmplele între pumni cum între
pietre încălzite de șerpi...