agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-02 | |
ne fotografiem și privim pe urmă ore întregi
cearcănii și firele de păr care cad peste buze ca niște funii în fântâni și ne uităm în ochi și ne îndrăgostim de moartea ce îi poatră îi facem avansuri îi spunem ce bine îi stă în poză ce sexi e în poziția acestui poem pe care decoltat îl poartă. pe stradă o femeie își fotografiază copilul și-i pune poza în buzunarul stâng acolo lângă buletinul de identitate lângă rujul cu miros de salcâm lângă toate celălalte care s-au ascuns de poze. un fotoreporter a pescuit o imagine și o vinde în piață la kilogram așa cum a învățat că se vând solzii de pește din care cei mai mulți își fac muzicuțe și cântă pe la nunți pe la botezuri și mormântări. nu am înțeles niciodată de ce trebuie să fotografiezi morții care nu-și mai pot admira chipul cum nu am înțeles de ce unii fotografiază sfinții și-i trântește de ziduri și-i lasă dezveliți zile întregi în bătaia soarelui și în forfota ploilor până se fac albi. trebuie să știi că cei mai mulți fotografiază cerul și-l aduc după câteva zile poate chiar luni sau ani înapoi la vedere. e ca și cum ai dezgropa odată la șapte ani pe cineva din familie numai că pentru cer cine pomenește cine dă de sufletul lui cine se ghiftuiește cu sarmale cu orez și colivă cine aruncă peste el vin și aghiazmă. ultima dată am fotografiat orașul. eram pe cel mai înalt deal și mi se părea că lângă mine se adună ca niște furnici grăbite toate clădirile toate străzile toți oamenii și mai ales toate pozele stocate în copaci ca niște frunze ca niște păsări ca niște pietre ca niște gropi în care pământul refuză să mai intre. ne fotografiem și pe urmă adunăm cu mîinile pe covoare amintirile care stau sub noi ca într-un cuib și așteaptă să le clocim și să le dăm pe urmă de mâncare să le dăm din viața noastră culori pe care cu funiile din fântâni le scoatem
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate