m-a pocnit fericirea...
în nas, în ureche,
și oleacă de inimă!
m-a pocnit într-un zbor inedit
urlându-mi o muzică
a ploii concrete,
îzbindu-se de viată.
în urma pasului meu
urlau și ei...
niște trecatori grăbiți,
urlau disperați,
spre dragostea din mine:
hei...
unde alergi așa??
ți-e cumva frică??
sa nu îți amplificăm
zborul ăla zigzagat??
nu, am strigat eu,
din ce în ce mai nemernică,
mi-e frică doar de atât:
de pașii voștri împiedicați și terni,
sau că zborul meu e prea alb
pentru urechile voastre
plictisitor nedumerite.