să uiți să speri să te auto-naști
cu aceeași identitate consumată pe bucăți
precum pâinea
încă din leagănul așternut cu urzici
să te obișnuiești cu un trai confortabil
zi de martie rândunele moarte
peste-omoplații orașului mare
iarna
în depărtare își urlă fiorii
că am lăsat-o însingurată
nu mai vorbesc de toamnă pe care am îngropat-o
în veneția sângelui meu
ca pe-o destinație neomenească
știu cine sunt
în adânc
culegător la secerișul speranțelor
voce-n amurg
în care se vaietă drumurile
cu sufletul împrăștiat
peste amintirile moarte
și plecările
nenumărate
împlântate-n pavajul din fața porții
zăcând acolo
ca niște păsări cu aripi imense tăiate
nu-mi trebuie îmbrățișări
nici îndemnuri
nici sfaturi
am mâinile spaimei
frumos îndreptate spre mine
și 60 de ani de om fericit
iubindu-și cenușa îmbelșugată