agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-10 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte, Pe triste culmi cărunte, În lume călător. Când, ostenit de lunga Prăpăstioasa cale, Detei de-o verde vale Cu chip fermecător. Se aplecau asupră-i Pini uriași de strajă, Și fremăta în vrajă Un plop sub sure stânci. Și-ntunecatul verde, Și gloria alpină, Și limpedea lumină, Cântau cântări adânci. În marginea cărării O casă se-nălțase, Și mușchiul de mătase Și vâscul o-mbrăca. Și-n șoapta unei muzici Neauzite încă, În liniștea adâncă, O mândră fată sta. Încet se pleca ziua Când umbrele se-ntind, Și ochi fantastici prind Să ardă-n geana zării. Iar ea ședea-n fereastra Deschisă către cale, Privind spre verdea vale Și plopul solitar, Și-și pieptăna cosița Care-i cădea în unde, În unde moi, profunde, Ce străluceau arar. Iar mâna ei pe fluviul De unduioase fire, Pe struna unei lire Părea a mlădia, Cu plectrul de ivoriu, O tristă melodie, Ce-n luna albăstrie Ciudată unduia. Și iată că un tânăr Venea cu jalea-n față, Părea-nvelit în ceața De fum a înserării. El era plin de praful Cărărilor bătute, Privirile-i pierdute În nesfârșitul zării. Trecu pe sub fereastră Și-și ridică privirile, Copila-și torcea firele Din părul ei de spume. O întrebă: – «Tu ești? » Cu glas din altă lume, Șopti din nou: – «Tu ești?» Cu glasul lui de brume. Ea-și pieptăna cosița. La graiul lui nu spuse Cuvânt, căci nu-l văzuse, O-nvăluia tristețea. Atunci el mă-ntrebă Cu glasul lui pustiu: – «Ea este?» – «O, nu știu, E parcă tinerețea.» Am tresărit văzându-l. Era – nu știu a spune – În ochii-i o genune De cețuri viorii. Se așeză pe stâncă, Plecându-și capu-n mâni; În ochii lui fântâni De umbră scăpărau. Privea cu ochii țintă Spre ea. Mâna-i subțire Pe unduioase fire Trecea și-acum mereu. Sub ochiu-i fără sațiu Ea prinse să încetine, Și tot mai rar să pieptene Cosița-i, tot mai greu. O, mâna ei subțire Ajunse străvezie, Privind în gol pustie, Ea zise blând: – «Sunt eu». Și nu o mai văzui, Nu mai era-n fereastră. Doar luna rece-albastră Mai lumina în hău. Dar când pe cal trecui Atunci! Atunci! Văzui În negura adâncă Din ochii de genune Plutea ca o minune: Era în ochii lui. În clipa-aceea vântul A prins să bată viu, Cumplitul vânt pustiu, Și ușa s-a deschis. Ferestrele și ușa Băteau din aripi bete, Pornii cu vântu-n plete În jeliștea de vis. II Uitasem toate-acestea, Când, rătăcind călare Pe drumuri solitare De munte, și lăsând În urmă bolta plină De freamăt a pădurii, Cu fagii ce-i sunt murii, Intrai bătut de-un gând, Într-o îngustă vale. Sub negrul cer nocturn, Din al Tăriei turn Lung răsărea Hecate, Hecate fumegând De sânge, chip de mort, În al fantasmei port De văluri fluturate. Și facla-i arunca, Își arunca o zare Pe trista dezolare A plaiului și-a luncii, Pe care răsăreau Trunchiate scorburi moarte, Tentacole întoarte De rădăcini de pini. De pini bătrâni, strângând Un trist pământ avar. Doar plopul solitar Plângea printre ruini. Și el mi-a fulgerat În gând o altă vale Ce-mi răsărise-n cale Într-o lumină-albastră. «Acelaș plop, acelaș Părete-nalt de stânci. Dar arborii adânci, Dar casa cu fereastra De vis, în care-atunci Își pietăna o fată Cosița descântată, Unde erau? O, spune!» Zicând aceasta-n sine-mi, Văzui în dreapta mea O stâncă, și pe ea, Cu ochii de genune, Învăluit în cețuri Străinul! Înghețai. Pe-ntunecatul plai Hecate-și plimba facla, Și-n ochiul său haotic Sticliră-adânc, hipnotic, Solemni ca într-o raclă, Și arborii, și casa, Și fata din fereastră, Și pleata ei măiastră. Nebun pornii în goană, Căci lămurisem totul, Știam că totul, totul Avea să intr-a acum, Încetul cu încetul În ochii lui haotici, În ochii lui narcotici, În ochii lui de fum. III Trecut-am multe nopți De veghe, cu-ntrebarea: Fusese întâmplarea Aieve, sau un vis? Și cum mă rodea gândul Neîncetat și chinul, M-am dus să văd străinul Cu ochiul larg deschis. Lăsând în urmă bolta Adâncă a pădurii, Ca fagii ce-i sunt murii Fremătători, intrai Într-o rovină tristă, În noaptea fără lună, Sinistră văgăună, Întunecatul plai. Când, despletit în cer, Un palid meteor Pluti ca albul nor Stelar într-un descânt. Și-n slaba-i licărire Văzui acea pustie, O mlaștină-argintie, Ce tremura sub vânt. Am dat să plec, la gândul Că alta era valea, Că rătăcisem calea, Și-acum era târziu, Când, dând calului pinten, În stânga mea văzui Fantastici ochii lui Privindu-mă-n pustiu. Iar mlaștina-ncepu ’N albastra-i despletire Un cânt de peste fire. Și-n ochiul lui mereu Treceau, pierdute-n brume Apusurile toate, Refluxurile toate, Fantastic mausoleu. Iar mlaștina undea Parcă aceleași plete Ale frumoasei fete Demult pierdută-n soarte. El mă sorbea-n privire, Și-nvins de-o inerție, Ciudată letargie, Am zis încet: – «Sunt eu, Închide-aripa ta Și lasă-te pe ape, Și dormi așa, așa, Cu larg deschise pleoape. E dulce ca un somn Plutind peste abise, E neagră ca un somn Nebântuit de vise.» Și-n depărtări imense Coline vagi și spații, Sub triste constelații, Se-ncununau în moarte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate