Un „da” rupt pe la încheieturi
pătrunde în gaura unui „nu” ruginit la suprafață
pe care o astupă cu cuvinte afirmative
un „nu știu” lenevește în gura unui prost
când acesta cască, aerul generează un curent puternic
care desparte pe „nu” de „știu”
apare astfel un hiatus
pe cuprinsul căruia aleargă caii neființei
gravitația lui „știu” strivește substanța casantă a lui „nu știu”
competiția dintre „da” și „nu” a fost întreruptă
pe motiv că „da” și-a pierdut un ochi
iar „nu” și-a pierdut un picior

succesul se strâmtează
nu mai reușesc să-mi introduc în el ambiția
eșecul își lărgește marginile
în el încap acum și prostia și neputința și blazarea
competiția dintre succes și eșec
are loc în spațiul ființării
câștigă doar cei aureolați cu voință și tenacitate
și eu sunt unul dintre ei

un copac îmi umblă prin sânge
crengile țâșnesc prin piele în exterior
arborescența închide în ea realitatea
care se strânge în ea însăși
comprimând lucrurile , natura și oamenii
până devin invizibile
o pasăre își suspendă zborul de ramuri
și cade vertiginos
la impactul cu pământul
se aude o bubuitură
pământul se deschide
și pasărea ajunge printre rădăcinile copacului

un eu se îmbracă în costum
își pune cravată și monoclu
și își construiește o casă în copac
de unde culege zborurile abandonate de păsări
din care își face aripi
oamenii care îl văd cred că este înger

spun „da” când răspunsul o ia înaintea întrebării
zic „nu” când întrebarea nu cere răspuns
îl iau în brațe pe „nu știu” când prostia îmi dă târcoale
când nu mai pot suporta inflația de „da”-uri, „nu”-uri și „nu știu”
aplic cuvântul „știu” pe plicul necunoașterii
ce are întrânsul în loc de scrisoare lucruri de hârtie

îmi număr eurile a căror materie este creată de „da”-uri
și cele a căror substanță este alcătuită din „nu”-uri.