Iarăși, vă zic, iarăși trestia
întinde plase către stele,
în ferestre, lămpile aprinse
țin sfat cu adierea și ochii
celuia curgând spre copaci,
spre urletul verde al mării:
chip al furtunaților, somn de epave.


În amiază, prieteni, umbrele oamenilor
se amestecă în toiagul celui dulce osândit
să caute mila cu suflarea din flaut,
caii, săbiilor ude aidoma, trec râul
spre verdele închis în rouă
cum în racle cerești.

E timpul, prieteni, să ne lăsăm asupriți
de sfânta mirare că iarba încape în aer
deodată cu noi, cu făpturile părăsite adesea
în chivotul visului. Despre noi se va zice
că suntem Bazileii, ce pot face Lumea văzută
chiar și în spini.


Noi suntem trestia înspre care
și vânturile vin, de aproape sau
de departe! Noi nici nu suntem
fără EL!