Spuneam albastru
când urcam pe munte,
că o să curgă sânge
și petale,
hrănit din pâinile încărunțirii tale
sculptam perene mănăstiri în stâncă.

Tu îmi pliveai răgazul
prins în trepte
când am găsit clepsidrei o scăpare.
L-am așteptat pe Dumnezeu la lumânare,
ne-am ridicat din cizme
și din moarte
și-am împlinit căsuța veacurilor sparte
în piepturile amintirii drepte.