Nu mai privesc în urmă, am sărit
din vinerea petalelor căzute,
că-n miezul meu de noapte s-a zorit,
punînd cunună-n pleata mea, din cute.

Și am cedat la brațul tău întins
ce-n zborul cel din urmă mă îndeamnă...
Mă vei primi pe palmele-ți, învins,
o lege anulînd ce mă condamnă?

Mă vei salva de ziua cea de luni-
nu-mi va rămîne pernă pentru geană?
În jarul din obrazu-mi n-ai s-aduni
cu neuitarea-mi sare pentru rană?

O unică mă vei lăsa să-ți fiu?
Sau în buchetu-ți fi-voi păpădie
și-atingerea- o pînză de sicriu,
iar cea duminică- o pată străvezie...

Dar prea tîrziu... de-acum am decolat-
nu știu, spre zbor, sau poate spre cădere.
De glodul vremii gîndul mi-am spălat
și-am îmbrăcat a runei adiere.