"lucrurile de care te legi,
odată primite, se leagă și mai puternic
de tine", mi-a spus
și mai era momentul acela în care a
mărturisit că epoca lui preferată este
paleoliticul.
nu vreau să spun cum
am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,
dar era o liniște, sus, o liniște cum
rar se întâmplă. și era prima clipă
din săptămânile astea, prima clipă
când cugetul meu nu era bântuit de
nici o grijă.

îmi număra vertebrele șirei
spinării. se uita la mine în ochi și
se îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"am citit undeva că mâinile arată schimbările
în oameni, arată grijile și experiențele lor,
mâinile întotdeauna se schimbă,
iar ochii, ochii rămân la fel de la naștere...
ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,
să văd cum se măresc, vreau să se dilate,
vreau să știu că ești bine..."
îi simțeam grija. se crea un moment penibil
de reprimare, de neîntâmplare care vrea
să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,
dar simțeam sălbăticia, aceeași sălbăticie simțită
în filmul into the wild,
"spune-mi o culoare, spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea
culoare..." - albastru - moale, pastelat și mat.
"un animal" - leu - puternic, curajos,
orgolios - "ce ai simți dacă te-ai afla
într-o cameră albă?" - libertate, liniște,
confort...
când coboram mi-a spus: "culoarea înseamnă ceea ce ești,
animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,
iar camera albă nu e altceva decât moartea
și cum o simți".

am deschis larg ochii și era prea multă lumină
ca să se schimbe ceva