anomiile tind să vindece omul de nictalopii metafizice
încă un pahar și promit să curăț
materia circumvolută de pe clanță, să pun
mâinile înapoi în sertarul cu vechituri
să caut respirații acutizate în rigola de vis-a-vis
când taci poți să simți pe buze gustul de rom, ca un sărut
cu iz virginal într-o crâșmă scabroasă, uiți a mai vorbi
captiv în liniștea guvernată de legile infecte și tulburi ale miopiei
azi vorbesc mai mult singur tăcerea îmi aduce aminte de rom
mi-e frică de mahmureală, carențele seninătății olimpiene te alienează
histrion celest pițigăiat imberb vulgar sari țopăi râzi pe treptele uraniene,
perfecțiunea înseamnă hilaritate bufon mirosind a rom
eflorescențele seninătății trebuie plimbate pe stradă
ca niște copii în cărucioare și mame zâmbind mirosind a frezii
cântă imnul comunist comuniștii cântă mereu
copiii râd cântecul continuă nealterat o simfonie nedefinită
obscuritatea e mai exactă ziua
căruciorul copiilor scârțâie din toate încheieturile
hipermotilitate un stilet fermecat
totul se mișcă înfricoșător de repede tăcerea pândește
de sub pat de după ușă
câtă indolență ușa e mereu deschisă
orice se poate furișa înăuntru
monștri ofidieni
solzii murdăresc parchetul mi-e așa somn nu vreau să spăl iar pe jos
degringolada conștiinței
zgomotul asurzitor anunță liniștea
mâna se sprijină de ceva alb arta parietală a decăzut odată cu omul
și bufonul râde cu un glas tunător totul se cutremură și el râde sacadat
un tunet care smulge totul carnea se hlizește desprinzându-se de pe oase
abțibild prost oasele rup întunericul ce rizibil
vreau să-mi torn un pahar
să râd mirosind a rom
totul e ridicol chiar și râsul
și măscăriciul râde mereu
ce caraghios!