Lui Emil Botta


Trecea pe sub geamul meu
cărând un sac în spinare,
am deschis fereastra să-l văd
și mi s-a părut, sacul, plin cu ninsoare.

N-am apucat să-1 strig,
s-a întors spre mine fără mirare
și mi-a spus: „Domnule, vă-nșelați;
eu mă ocup cu spuma de mare”.

Răspunsul meu a întârziat
și omul și-a aprins, liniștit, o țigare,
a tras primul fum, a tușit ușor,
apoi: „Da, cu spuma de mare”.

Nu știam ce să zic, era ca și cum
așteptându-mă la niște sărbători
cineva întorsese calendarul pe dos
și-n casa mea pătrunseseră alte culori.

Vrând, nevrând, întâlnirea se prelungea,
omul fuma lângă sacul său peticit,
întrebările mele se-nnodau în gât
iar el îmi spunea: „Sunteți, oarecum, răcit?”

„Nu! Nu, domnule; Nu!
vroiam doar să vă întreb, dacă se poate:
Cine sunteți? De ce treceți pe-aici?
Și ce Dumnezeu cărați în spate?”

Omul și-a aruncat chiștocul,
l-a strivit cu tocul pantofului,
a ridicat sacul pe umeri
și mi-a spus: „Fiu al Norocului,

cum ai deschis tu fereastra
tocmai când drumul meu era pe sfârșite?
Cum de nu ți-ai văzut de-ale tale,
de treburile tale obișnuite?”

„Domnule, încep să cred și eu
că n-a fost o simplă întâmplare
și că deschizând fereastra
lucrul acesta nu va rămâne fără urmare.”

„Firește, firește, Fiu al Norocului,
chipul tău e al unui om care nu minte,
dar, ascultă-mă, lasă-mă să-mi văd
de drum înainte,

nu te gândi că n-ai aflat
nimic despre omul ce-a trecut
pe sub fereastra dumitale” -
apoi, a tăcut.

Nici eu n-am mai zis nimic
numai că privind mai atent,
mi-am dat seama că nu mai eram
în cameră, ci pe aleea de ciment,

care duce spre poarta curții mele
și-atunci l-am întrebat pe trecător:
„Este adevărat?”, „Adevărat,
iubite al meu cetitor!”

„Cum «iubite al meu cetitor»?
doar suntem doi oameni care
stau de vorbă pe o alee
față în față, pe câte două picioare!?’

„Fiu al Norocului, de ce nu mă lași
să-mi văd de drum, iar matale
să-ți vezi de treburi, omule,
de grădină, de casă, de hangarale?”

„Dar, bine, dumneata intri
în curtea omului, nechemat,
apoi mai și zici: «lasă-mă!»,
«mă duc», «am plecat»?”

„Fiule, Fiu al Norocului,
dar asta ai înțeles abia
când te-ai trezit în curte.
De la geam credeai, nu-i așa?

că treceam pe sub geamul tău
ducând în spate un sac cu ninsoare;
du-te în casă, închide fereastra -
eu mă ocup cu spuma de mare.”

„Am să plec, nu-i nici o îndoială,
dar nu pricep nimic, și-ncepe
să-mi fie, parcă, rău, să amețesc,
să mi se pară că visez. Pricepe

însă că doresc să-mi spui
numai atât: Cine ești.
Apoi, ne-om vedea fiecare de-ale noastre;
Dumnezeule, cum mă privești!”

„Fiu al Norocului, domnul meu, cetățene!
intră odată în casă, curmă-ți chinul;
nu ai nimic de aflat, liniștește-te:
Eu sunt Străinul.”