Albastră, adierea clipei. Când plutea
în zori parfumul tainic al speranței.
Și când îți petreceam eșarfa
pe lacrima de lebădă a acelor mirări
ce destrămau visul. Nu face nimic,
alizeul miriștilor ne însoțește ca o promisiune
tandră. Un curcubeu – al căror iluzii oare?
se ivește din cer, din oceanul
turbulent al vremii ca o mușcată poate,
ca o egretă tremurătoare, și mâna ta
ce îmi acoperă gândul privirii se înșeală.

Prin păpădia acelui nimb de rouă polară
doar caii au zâmbetul sacru al copilăriei.
Târzie, dragostea mea rănită de zâmbetul
tău de libelulă…