Buimac într-o odaie goală stârcit între gât și creier
pereți capitonați cu spini de catifea uși ferecate în linii albe
ferestre luminate de negru mat spoite cu licurici

Tovarăși de gânduri oameni albi colorează partitura imboldului castrat cu pilule moarte lălăind simfonia știută doar de mine
conserv cu migală visul așternut între crăpăturile dușumelei de postav cafeniu

nori’mi stau drept odihnă trupului fără de cioate
gătit în straie albe de sărbatoare.

De-acolo, de sus văd furnici în mușuroi sfărâmat cum se agita
mi’aruncă-n priviri vârtej halucinant
ametit, îmi vine să vărs, murdar

Oameni albi m-or dezbrăca de mine
hrană furnicilor străine și reci, refuz să mă îmbrac în voi
prea reci străini și goi