Pe undeva,'ntr-o margine de lume,
Alăturat, în două curți discrete
Trebăluiau, sub tufele cochete,
Doi cioplitori în piatră, fără nume.

Unul din ei turna de zor cimentul,
Prinzând în el o piatră funerară
Cu îngerași plângând în prag de seară
Și-n munca lui punea tot sentimentul.

În curtea de alături, albă, mare,
Trona, de multă vreme, ca o stâncă,
O marmură ce-n adăstare, încă,
Își căuta cărarea ei spre soare.

Tot apăreau comenzi pentru morminte,
Dar piatra albă, încă, n-avea forme.
Producătorul funerar rupea la norme
Dar ochiul lui, alături, lua aminte.

Cu ochi senini, stăpânul pietrei albe,
Cu dalta mângâia eternitatea.
Eliminând doar plusul, puritatea
El încerca s-o împletească-n salbe.

Sub ploi, pe rouă,'n arșiță de soare,
Cu dalta și ciocanul, spre lumină,
Spre viața fără moarte, o virgină
El zămislea cu dragoste de floare.

Când, într-o zi, cu ton vădit de sfadă,
Pietrarul de morminte, plin de sine,
La gardul dintre curți cu un "vecine",
Se adresă spre piatra din ogradă:

"Nu știi să ții ciocanul și nici dalta,
Te miști greoi, nu ai eficiență,
Nu ai "profesionala", nici decență
Să-nveți, de pe la mine, una-alta".

Virgina era gata până-n glezne,
Pietrarul perora fără-ncetare,
Când piatra albă, plină de mirare,
Șopti, timid, spre gard privind:"e lesne

Să știi să ții ciocanul, chiar și dalta,
Cioplind la pietre pe la cimitire
Dar harul dăruit, e de la fire,
Cioplitul e cioplit dar arta-i alta.

De vrei să uiți o clipă că ești cioclu,
Ia-ți sculele și vino, că ai treabă,
Mai e de muncă, hai, vino degrabă
Și finisează tu, aici, la soclu!"