Ai deschis ochii și totul era nou
ca aflarea unei limbi când nimic nu e dinainte
înțeles și din gustul înfrângerii nu răzbate
decât acel gând – eclatant – al pipăirii unei suprafețe
mereu neasemenea lui, cu aprehensiunea traversării
unui coridor ce subțiază în urcuș respirația.

Genunchiul ușor îndoit, cum te-ai pregăti să pășești,
încă rămas culcat pe spate, brațele de-o parte și de alta
a trunchiului – o palmă cu fața-n pământ, alta
mijind încet cerului – aceste reașezări în spațiu
atrag curgerea leneșă a apei spre colțul bocancului.

De aici încolo, durerea surdă, pentru că știi că e năboi –
și ghețurile ce lovesc apa nu sunt decât privirile noastre absente.

*

Înviații cunosc prea bine
sângerarea care nu istovește, cu care se umple
paharul aminului. Cu nervurile ieșite
până la marginea părăsită a lumii,
Cuvântul ne va căuta frunțile pentru a fi însemnate.

Dinainte stă îngerul.
Fața lui înclinată râvnește pe Domnul, cu o flacără
ce nu tresare, nici nu scapără. Și când desface ca pe un sul întunericul,
nu el naște înfricoșarea, ci neascunderea, ca o putere
dată fiecăruia de a privi drept în ochi.