mă cititorule
cel ce risipești norii anilor în fiecare dimineață
asta știi?

că părinții nu pot să îndrepte fierul strâmb crescut între ei
și întreabă dacă
este definitivă lumea aceasta vie a celor care mor
când ies ca umbrele din corpuri
când soarele pricinuiește omătului
și seacă izvorul gândurilor?

da
tu ești pentru mine
ca apa aceea de sine mișcătoare
peste care am ridicat din carton
un pod al imaginației
și stau rezemat de balustradă cu un picior în aer
să văd cum se înfiripă
lumina propriului meu chip