... ziua căsca din încheieturile zării așteptând un semn
poate acel semn de tandră îmbiere la somn
strada tăcută îmbrăcase cele mai alese gesturi
ca două brațe deschise
la intersecția nopții cu toamna
aplecată asupra unui mic geamantan
care semăna mai mult
cu o viață de om aruncată-n mulțime
încerca cu mâini tremurânde de n-a uitat poate acolo ceva
la răscruce de sentimente
își aduce aminte că în graba plecării
uitase o urmă de dojană în ochii celui ce întinse spre ea
un zâmbet nedefinit
poate a neputință
poate a târzie căință
a unei lumi interioare pline de petice
era o femeie înaltă
un fir de ață pe care uneori îl pui pe inelar
să-ți aducă aminte de ceva
ce forme simple și banale lua timpul
din privirea ei
câte ploi n-au biciuit acele altare
câte-i vor trebui să și le suie
era ca și cum
ar fi alunecat pe toboganul amintirilor
ea lunecând dintr-o femeie
abia uitată
raftuind cu grijă urmele lăsate fără stăpân
ștergând pe alături de praf împăcarea
apoi o săruta cu pioasă mirare
mai punea un gând în pragul tăcerii
o strângere de inimă sinceră
de la cea mai bună prietenă
o pădure pe care va trebui
s-o treacă clandestin peste mare
o pace încheiată la locul crimei
o valiză cu frunze primite cu dedicație
ca o batistă în care ai înnodat o tăcere
și în fine
o coală de scris
pe care va învăța să le dăruiască
frunzele serii de marți
astăzi și mâine de suflet


pe peroanele gândirii
zbatere multă
suflare mare de timpuri
așteptau la ghișee
și parcă
o pasăre cu aripi de cer
înstăpunea puterea de-a rupe vadul frunții
puterea nopții de-a rămâne
o flacără-n căușul mâinii
de nu s-ar prigoni în brațele femeii
de nu s-ar prigoni în brațele luminii


abia a mai avut timp să-și cumpere
câteva momente de flori
și de restul de temeri
câteva gesturi


și s-a făcut risipă de vorbe într-o toamă ciobită
și s-au ridicat ochii în sănătatea
celei mai mărețe însingurări
și s-au prelins în pahare
încremenite muțenii de clipe
și s-a râs mult amar de gesturi
și s-a jucat cu sentimentele pe fața
ca la o cursă de cai
și fiecăruia fiecăruia fiecăruia


mustang uimit cu nara-i fremătândă
ce scurmă cu piciorul noaptea
când simte aproape preeria vremii
sufletul ei o pornește pe jos
de credeai că se prăpădește cerul de stele
și tăcerea aceasta de jar
și s-a facut un amar
de...cum îi spune...
de nu știai
cine a vrut
ce nu s-a mai putut
cine-a lovit
și cine n-a știut primi
răcoarea pădurii răsărită-n privire
de-a lungul sângelui
unde inima stă în genunchi
chezășie
în noaptea ce-a ieșit
la drumul mare
de nu știai
ce albă-ntâmplare se clatină
în vârful săgeții
și zornăie cuvintele nopții
câștigate la zaruri
și cine-a tras
cu ochii la galere


atențiune
atențiune
îndreptați-vă spre ieșirea din voi
anunțau megafoanele
și timpul
se pune-n mișcare...