Părea că o navă cu pânză curată
Îl duce -
În juru-i talazuri se-nalță și cântă,
Dar nava voinică le sparge, se-avântă,
Și-ajunge acuma la țărmul de piatră,
În port.

Coboară:
O țară bizară!
Cu flori și fecioare,
Cu râuri albastre, prin maluri de marmoră roză,
Cu pajiști imense ce-adie parfum de mimoză -
Și pasul și-l poartă agale
Pe mândre alee,
Sclipind în nisipuri de aur.

Și merge,
Și merge -
Dar noaptea-și azvârle hlamida ei fină,
Þesută din umbră și flori de lumină:
Departe,
Acorduri de harfe
Se-aud, în surdină,
În zare:
Sub raze de lună
Izvoarele taina-și adună,
Și Noaptea-i ridică fantastic în față
Palate de marmoră neagră cu turnuri pierdute în ceață -
Pe marginea lacului sumbru o barcă de fildeș îl cheamă,
El nu se oprește,
Ci trece prin codri de-aramă,
Al căror desiș îl sfăramă
Lumina de lună.
Și-acuma se adună,
Pe ceruri furtună -
Văzduhul se-aprinde și urlă.
În fugă se-ntoarce pribeagul
Și vede
Palate-n ruină căzute,
Izvoarele reci și tăcute,
Copaci fără frunze plângând ca de moarte,
Și dornic mai cată pe drum
Aleea de aur și parcul cu roze,
Acuma topite-n cenușe și scrum -
În juru-i se-ntinde pustiul
Cu lacuri și râuri uscate...
Și-aleargă pribeagul sub cerul pe care furtuna se-abate.

Și-ajuns-a bătrân
În alba cetate,
În port -
Ruină grozavă ce pare
O criptă imensă de mort...
Cu ochii zadarnic cătând frumusețea,
Zdrobit, fără voce, el cade pe țărmul de piatră

Și plânge...