agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-01 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
"Suflete iubit, nu năzui către
viața fără moarte, ci epuizează resursele posibilului." PINDAR, Pythice, III Acest pod calm cu porumbei cuminte Palpită între pini, între morminte; Amiaza dreaptă țese-aci-n scântei Marea, mereu din-nou-pornita mare! După-o gândire, ce răsplată mare Să-ți pierzi privirea-n liniște de zei! Ce pur efort de mici sclipiri consumă Atâta diamant mărunt de spumă, Ce pace pare-a se-nălța sub cer! Când peste-abis un soare se așterne, Urzeală pură-a cauzei eterne, Timpul scânteie, Visu-i adevăr. Tezaur fix, blând templu al Minervei, Masă de calm, tribut plătit rezervei, Apă semeață, Ochi ce ții ca-n nod Atâta somn bogat sub văl de pară, Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară, Dar copleșit de țigle de-aur, Pod! Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape, Împrejmuit de văzul meu de ape, În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăț; Și ca spre zei ofranda mea supremă, Senin scânteietoarea mării stemă Aruncă-n sus un suveran dispreț. Cum fructul piere în plăceri pe limbă, Cum în deliciu-absența i se schimbă În gura-n care-și pierde forma lui, Îmi sorb aici anticipându-l fumul, Și cerul cântă-n sufletul ca scrumul Schimbarea-n zvon a țărmilor verzui. Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată! După-atâtea trufie, de-o ciudată Lene, dar plină de puteri, scăpând, Mă dau acestui spațiu ce străluce, Peste morminte umbra mea se duce Și-mblânzește pasul ei plăpând. Cu sufletu-n solstițiu, arsă jerbă, Eu te susțin, justiție superbă A razelor cu nemilos pumnal! Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină; Privește-te!... Dar pentru-a da lumină Ursuze umbre-și cer un rol egal. O, doar al meu, în sine-mi, numai mie, Sub inimă, pe prag de poezie, Între neant și faptul pur, aștept Ecou-atâtor vagi, interne ranguri, Amar șuvoi sonor de sumbre ganguri Sunând un gol mereu vestit în piept! Știi tu, captivă falsă din frunzare, Golf mâncător de palide grătare, Pe ochii mei închiși, de taine grei, Ce corp spre leneșu-i sfârșit mă-ndrumă, Ce frunte-l cheamă în osoasa humă? O stea gândește aici la dușii mei. Sfințit, închis, cu foc abstract de linii, Fragment terestru oferit luminii, Îmi place-acest podiș cu torțe-n el, Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre, Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre; Peste morminte-mi doarme-un val fidel! Cățea splendidă, alungă idolatrii! Când ca păstor zâmbind acestei patrii Însingurat pasc, miei misterioși, Alba mea turmă de morminte lente, Gonește porumbițele prudente, Visele vane, îngerii curioși! Ajuns aici, ce va mai fi e lene. Insecta roade seceta-n antene; Și totu-i ars, căzut, primit în dar În aer pentru-o aprigă esență... Iar viața-i vastă, beată de absență, Amaru-i dulce, spiritul e clar. Cei morți stau bine-ascunși aici sub haina Þărânii calde ce le suge taina. Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns De sine, se gândește-n nemișcare... Frunte completă, naltă-ncoronare, Eu sunt în tine schimbul cel ascuns. Pe mine doar mă ai să-ți ferec teama! Căința, îndoiala mea și drama Sunt zgura marelui tău diamant... Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă, La rădăcini de-arbuști o vagă rasă A și trecut spre tine, dezarmant. Ei s-au topit într-o absență mată, A supt argila ostia curată Și harul vieții a trecut în flori! Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte, Felul de-a fi, și sufletul aparte? Doar viermii torc unde nășteau plânsori. Strigătul scurt al fetei gâdilate, Privirea, dinții, pleoapele muiate, Fermecătorul sân atras de foc, Sângele gurii date fără preget Și darul ultim, apărat cu-un deget, Totul se-ngroapă și reintră-n joc! Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are Această mască a minciunii, care Din val și-argint aici se lămuri? Cânta-vei când vei fi doar boare pură? Nu! Toate trec! Prezența mea e bură, Chiar sfântul neastâmpăr va muri! Tu, neagră nemurire poleită, Consolatoare-ngrozitor boită, Ce faci din orice moarte sân matern, Minciună mândră și pioasă scuză! Cine nu știe, cine nu refuză Acest vid craniu și-acest râs etern! Părinți adânci, voi frunți nelocuite, Ce sub povara de lopeți zvârlite Sunteți pământ, și pașii ne-ați uitat, Adevăratul vierme, care roade, Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade, El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat! Iubire, sau de mine însumi ură? Mi-atât de-aproape-ascunsa-i mușcătură Că zeci de nume, toate, îi convin! Ei și! El vede, vrea, visează, atinge! Îi place carnea mea, mi se prelinge Chiar în culcuș, și-ntreg îi aparțin! O, Zenon! Crude Zenon din Eleea! Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea Ce sună, zboară, nezburând deloc! Mă nasc la zvon, și mor de fier! Ah, soare!... Umbră de broască, sufletului care, Ahile-n mers, stă țintuit pe loc! Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândește! Corp, sparge-această formă ce gândește! Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt! Noi prospețimi, din mare exalate, Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate! În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt! Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită, Piele de leu, hlamidă găurită, De mii și mii de idoli mici, solari, Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre Mereu mușcându-ți coada grea de astre-n Tumult asemeni unei liniști mari, Se-nalță vântul!... Viața-și cere partea! Un aer amplu-mi frunzărește cartea, Din stânci talazul spumegă subit! Zburați în zare voi, orbite pagini! Voi, unde, spargeți! spargeți în paragini Acest pod calm de pânze ciugulit! (traducere de Ștefan Augustin Doinaș) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate