Iubit muritor,

Astăzi am priimit,
Prin poștia cerească,
Biletul tău pornit
Din Þara Românească.

Odată cunoșteam
Subt nume de roman
Un preaputernic neam,
Al lumei crud tiran;
Neam ce-l credeam perit,
Căci nu l-am mai zărit;
Și pînă-ntr-ast minut
(Mă jur pe al meu nume),
Eu nici aș fi crezut
Că existați pe lume;
Dar de vreme ce scriți
Voi trebuie să fiți.
Numai nu înțeleg cine v-a putut spune
Că aveam pentru glob intenții așa bune.
E netăgăduit
C-a lui desființare
De timp nepomenit
Mi-era în cugetare,
În cerc tot vițios
Văzînd că se-nvîrtește,
Și omul păcătos
În rele mult sporește,
Văzînd că jos la voi mulți oameni mari și buni,
Lumei folositor, au trecut de nebuni,
Au fost persecutați
În vreme ce-au trăit,
Și foarte lăudați
După ce-au murit.
Eu prea rău am urmat,
Cînd am lăsat odată
Pe Noe d-a scăpat
Cu luntrea-i deșălată,
Căci știi ce a făcut
Cît liber s-a văzut?
El a sădit o vie
Ș-a căzut pe beție!
Iar cu fetele lui
Ce-a mai făcut nu spui.
Iar de atunci încoaci din el cîți s-au prăsit,
Acei ce au fost tari pe cei slabi au robit;
Soarele-au spăimîntat prin lupte și omor,
Pentru globul pămînt, ce nu era al lor.
Căci socotesc că știi, nevoie n-am să-ți spui,
Că nu e-al vostru el, ci voi sînteți ai lui.
Apoi v-ați apucat
Cerul d-ați spionat,
Prin sticle cercetînd
Ce avem noi de gînd,
Ce fel ne preumblăm,
Pînă și ce mîncăm.
Ba încă ați scornit
Feluri de secături,
Și pe voi v-ați numit
Alese creaturi!
Acestea, drept să spui, eu nu le sufeream,
Dar fiindcă îmi scrii că sînteți ocupați
Proastelor voastre legi spoială să le dați,
Fiindcă ai cerut sorocul mărginit
De zece mii de ani, fiindc-a mijlocit
Ș-o grațioasă stea dintr-ale curții mele,
Pentru cîțiva poeți ce casc gura la stele,
Mă-nduplec în sfîrșit, astîmpăr al meu foc,
Îmi pui caii la grajdi și coadele la toc.
Numai luați măsuri, gîndiți și căutați
De indulgența mea acum să profitați.
Căci daca spre pămînt vrodată m-oi porni,
Vă poci încredința că bine nu oți fi.