Pe sulițele ascuțite-a galbenelor trestii plouă

Un tremur vag de lună nouă,

Iar nuferii, când raza-i bate,
Par, în acea singurătate
Ce frica-ncepe s-o propage,

Că-s niște mici arhipelage!


Pe lacu-n umbră se deșiră dantela lungă-a unei moarte...
E ca o ceață ce s-așterne pe cuta undelor ușor,
O stea ce pică face-o dungă și-argintul ei căzut departe
Aprinde-o stranie lucire în părul umbrelor ce zbor.

Parcă bătăi de aripi albe tăcerea nopții o frământă,
E ca o muzică ce-adoarme departe moartea unor crini,
Or, tu, Ofelie-necată, în pacea undelor suspini,
Și vântul care plânge-n sălcii e poate glasul tău ce cântă.

Atunci, din trestii, parcă șoapte
Se înălțară-n miez de noapte.
Nebun, zadarnic te-nfiori
De vânt, de umbre și de flori,
Și vrei pe alte căi s-apuci;

Ce-auzi, ce vezi nu sunt năluci;
Nu-i glasul vântului ce-asculți
Deși sunt moartă de ani mulți,
Dantela care-o vezi pe apă
Este lințoliul ce-mi scapă,
Iar sub a apelor oglindă
Vezi părul meu de alge lungi?
Să te ferești să nu te prindă
Că-n veci la mal nu mai ajungi.

În fundul lacului, sub unde
Palatul moartei se ascunde,
Iar când e cerul fără stele,
De vezi spre lac un zbor de iele
Și-auzi, târziu, în miez de noapte
Cum se înalță tainici șoapte,
Și-auzi din apă cum te cheamă
Cu glasuri blânde, ca de mamă,
Tu fugi și n-asculta la ele:
Sunt clopotele de aramă
Ce sună-n lac în orice noapte;
Așa de-ncet și de departe,
Dar ele sună-așa de-ncet,
Ca din apuse veșnicii
Că, de le-auzi sunând, să știi
Că nu-i semn bun, e semn de moarte!

D-atunci în lacuri pe când luna târziu își tremură văpaia,
Sus, pe clopotniță, departe, cobind s-aude cucuvaia.