suntem noi
săgeți țâșnite din încordarea până la rupere a nevoii de tenebre
retezând între dinți cordonul de lumină
sărind îmbrățișați printre grămezi de scoici și nisip
noi cei ce pășim înserările
prin dâra soarelui înecat de valuri
noi cei ce atingem malurile unei lumi orizontale
traversată de alge și pești cu buze lipite de smoala sărată a nopții
în timp ce acasă mame așteaptă în praguri imaginare
scrutând ceruri prin care se rotesc vulturi
cu mâna la gură într-un gest de adâncă tristețe
știindu-ne departe de biserici
coborând
...
suntem noi
resturi de oameni căutând resturi de zile printre triumfătoare ruine
ale unei lumi care își îngroapă fără oprire
și biserici și mame și prunci