Apusul se zbate-n văpăi peste culme
Și-n purpură-mbracă aleiele moarte.


Apusul se stinge ca viața-ntr-un lut,
Se stinge ca cei care sufăr,
Și-o rază desprinsă din cadrul lui mut
Sărută micsandra uscată și crinul,
Și-adoarme pe buza curată de nufăr.


În criptă de aur se-ngroapă Seninul.


Și prinde o strună prin ramuri să geamă:
Îngână amantul sonata iubirei,
Ori cântă romanța acorduri barbare?


Pe boltă lucesc nestemate,
Și păsări, în stoluri, plutesc visătoare,
Și lacul surâde de-atâta lumină...
Acum, când iluziile-n vis sunt uitate.

De ce plânge parcul sub bolta senină?...

În hohote, vântul de toamnă scandează
Poema lui tristă și-aceeași de veacuri,
Și picură lacrimi din ramuri uscate
În ritmuri de țitere sparte.
Se clatină frunză o clipă în aer
Cum saltă trirema-ancorată în port -
Și-adoarme-n cărare ușor, fără vaier:

O rază uitată pe-o frunte de mort.

În albe veșminte stă luna-n palatu-i,
Topind peste straturi argintul de astre;

În albe sicrie culcați sunt zefirii -
Ce gol și cernit este ramul!...
Și plânge mimoza și plâng trandafirii.
E toamnă... și tristă e pacea-nserării
În parcul ce-o clipă-a sclipit ca mărgeanul.

Dormiți iar, iluzii, la sânul uitărei...