Și încă îmi mai stăruie-n timpane
Barosu-n legănarea de ciocane...
Se-ncoardă crița și lovește des,
Precum o coasă pusă pe cules,
Ca pleoapa când speriată-a prins să bată,
Ca inima când îndrăgești o fată.
Prin foale aerul, urcat cuminte,
Þâșnește și-l învăluie fierbinte.
E bun metalul, e de soi, e tare,
De-abia-l răzbesc atâtea mădulare.
Se-ncoardă crița de icnește vatra!
În pumni se face cocsul cum e piatra.
Născut cu trudă, râuri de sudoare
I-au pus stigmatul urmelor de soare;
Fecior destoinic s-a-ntrupat în fier,
C-o mână-n vatră și cu alta-n cer.

Rânjesc prin colțuri umbre: " E beteag!
De când îl știm se vântură pribeag;
Nu are frac, blazon, baston, giubea -
E veșnic hămesit; n-are ce bea!
C-un pui de lele, cu un coate-goale.
Vă-ncumetați să-nsămânțați răscoale?! "...

Se-ncoardă crița și lovește des
Și fierul plăsmuit a înțeles:
"O, domnii mei, nu m-ați văzut baros,
Cum știu lovi în carne și în os!" *

* Din ciclul "Translație pe o curbă"