am ieșit pe strada
din orașul cârtițelor
unde soarele nu e galben
iar oamenii nu joacă hora
pe acoperișurile cazarmelor
până în zori.
cutia poștala din fața casei mele
avea incifrată numele
zeului apelor minerale
îmbuteliate într-o fabrică mizeră
din partea de est;
șoarecii erau multicolori,
ceasul bătea 7 jumătate
iar ochii mi-au zburat instantaneu
cu aripile lor micuțe
pe o sârmă din vest;
urechile mi s-au desprins
de forța lui Jupiter
și au început sa înoate bezmetice
prin sudul apei înghețate
de pe parbrizul mașinii timpului.
m-am ținut de nas și de gură
să nu le pierd prin
intersecția de leucocite
din nordul norilor, însă,
m-am trezit… ciudat vis…