agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-25 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Ca de-obicei, aseară, trag ancora. Odaia
Rămâne ca o punte îngustă, în văpaia A douăzeci și patru de brațe de cleștar, Închipuind sub grindă sistemul planetar. În fuste verzi de-atlaz, se stăpânesc abia Să nu dea din picioare, fotolii, canapea. Volumele din rafturi zbucnesc, și după zbor Se-ntorc ca porumbeii la locurile lor. Pe geam, un val oceanic stropește picături, Se clatină-n oglindă desișuri de păduri, Înăbușită fierbe cerneala-n călimară, Mieroasă, zmaragdie, suc de cucută-amară. Dulap, scrin, piano, sobă, suspină fiecare, A zdupăit ceva ca o descălecare, Picioare transparente sosind din Paradis Pun unghiile de aur pe masa mea de scris. În lada de Brașov nu m-așteptam să fie Greieri, căror le țin strictă catagrafie, Unul silabisește în violina mea, Altul preferă ceara din roșia dușumea. Fui curios să văd gângăniile ce fug În pântecul acelui multicolor coșciug, Pe-al cărui fund, uitată, absoarbe naftalina O rochie de moar a tantei Magdalina. Când să ridic capacul mă năvăli un fum, Pișcând ca o pucioasă și-un nădușit parfum De liliac uscat, făcute scrum buchete, Și-odaia străluci de flăcări violete. Iar lada mea trosnea ca focul de nuiele, Și aburul ieșea prin muchi și găurele. Ținându-mi răsuflarea, deschid, aruncu-mi ochii Pe locul fumegândei, mucegăitei rochii. Mi se păru umflată, aproape-nsuflețită, Corsajul palpita, poala sălta boțită; Mănușile de ață din fumăraie-și scoase Mătușa Magdalina, chiar ea, carne și oase. Și totuși fără spaimă i-am dat un braț, lejeră, De mine sprijinită, stătu pe o berjeră, Iar eu mersei cu grijă capacu-n loc să pun Peste craterul lăzii cu clocot de săpun, Ca nu cumva din Hades pe-aceleași vechi canale Să se reverse și-alte himere infernale. Și-așa privii născuta din fumeguș stafie, Cu părul ei de câlți legat într-o scufie Albă ca spermanțeta, bățoasă de crohmală, Iar gâtul cu mărgele părea vopsit cu smoală, Ochii mocneau striviți ca două mari stafide Alunecați la vale în foarte-adânci firide. Pe ici, pe colo, o geană, ca de măceș, o țeapă În pleoapele gălbui ca foile de ceapă, Obrajii pământii înscorțoșați și creți, Acoperiți cu pielea unor uscați bureți. Pe lângă gură cresc niște tulei de pluș, Din nară pică mucul: floare de cerceluș. Și pe supt ochi mătușa-i spoită cu funingini, O coadă de melc, limba îi iese printre gingini. Iar osul de la deget mai nici o carne n-are, Și unghiile crescute au arcuri ca de gheare, Pe rochie foșgăiesc gândacii, curcubeuri, De n-or fi niște jocuri de fluturi și de jeuri. Mătușa-și împreună mănușile de ață, De poala hainei mele îngenunchind se-agață, Și implorând burlesc, îmi zice: ”Sprijin dă-mi Să trec nevătămată prin douășpatru vămi. Scrie-mi vreo două stihuri, fă-mi vâlvă dăscălească, Să mă cunoască lumea și să mă pomenească.” ”Îmi va fi greu - zic eu - acum întâia oară Să-ncerc o Vita nuova printr-o octogenară.” Dau s-o ridic. Mătasea din mână, ruptă, scap. Repede Măgdălina dă rochia peste cap, Cu ghearele lungi pielea ca năpârlită-și taie, Ia foc ca o hârtie și arde vâlvătaie. Cu palma de rușine la ochi - o credeam scrum. Mătușa însă zice: ”Ia vezi-mă acum”. Și lângă mine șade, ce frumusețe, of, O fată cu-ochi de agriși în candid malacof. Ca piersica prea coaptă e fața-i purpurie, De rupi pielița moale și carnea se sfâșie, Cu unghii conabii ca floarea de glicin Ea-n masa mea lovește pe dinți de clavecin. ”Te voi cânta”, strig eu, și-n marile de-a valme Ce-mi năvălesc în suflet în pripă bat din palme, În pod nechează un vifor, cutremură tavan, Pe geam se saltă un cal mare cât cel troian. Trag botfori în picioare din piele de Cordova, Înalți până la șolduri, muiați în ambră; slova Arsă pe ei - arabă; iau biciul de peteală, Pe trup pun un brocart de fină poleială Și sar pe cal, prin grindă zvâcnesc afară, zbor, Prin sfere dau o raită, mă urc și mă cobor, Cavalcadez departe spre-acel de aur ban Ce arde și se umflă: steaua Aldebaran. Prin praf imens de foc străbat Calea-lactee, Cu mâna pâlnie ochii feresc de vreo scântee, În fine trec prin Siriu, și descinzând eliptic Pun tălpile din nou sub candelabrul criptic. Nici babă și nici fată! Pocnește-n violină Unul din cei doi greieri, luminile declină, Desfac capacul lăzii. În ea, pe fundu-i doar, O veștejită rochie de jeuri și de moar. Miroase a patchouli, și când o scutur, iată, De-un nor de molii albe odaia e-mpuiată. Adorm cântând în vise stihuri miraculoase, Trei genii mă păzesc cu săbiile scoase. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate