Nimeni nu te poate cunoaște
mai bine ca mine.
Ochii mei, unde dormeam amândoi,
au făurit cândva o noapte luminilor tale,
ți-au dat glas gândurilor născute din ploi
și-un sens alb viselor îndreptate spre soare.
Ochii tăi, acum cu luminile stinse.
îmi arată nesfârșita noastră singurătate în doi.
Nu vreau să fac saltul în uitare!
Ce gând cu adieri amare
când de pe fluturi a căzut smalțul.
Nici cine ești nu mai știu bine,
deși nimeni nu te cunoaștea
mai bine ca mine.
Ești…altul!