o doamne cât de frumos este cerul
cât de frumoasă topirea
cât de albastră iarna

îți culci tâmpla pe unul din umerii mei
ca pe o treaptă
pe cea mai înaltă înainte ca ființa
să mi se sfârșească de durere de vedere
de plâns

ca pe una din terasele verii ce nu se îndură
să treacă

te iubesc poate
sfidând clipa zărind ziua visând un timp
inexistent
te iubesc poate
sfios și grav cum uiți tâmpla ta pe unul
numai pe unul din umerii mei ea
îngropată definitiv în mine ca o plantă

te iubesc acum
ieri mâine nu există
sufletul meu doarme treaz

te iubesc și te port cu ochii închiși
prin ceea ce sunt ființă absență uimire
fără a înțelege totul nimicul puținul
trecătorul dulce cu numele meu răpit de clipă
când numele singur
numai numele topit acum
împodobește o peșteră sub ghețar