agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-28 | |
În camera o sută doar valurile îneacă pereții,
Îi răstoarnă, Efectul magnet al candelabrului în jurul căruia încep toate să se rotească Și apoi se lipesc și rămân așa o vreme Cu fața spre podea și cu picioarele pironite în plafon. Ce e viața asta cum se vede de sus Ca și cum ai fi într-un planor Și fiecare oră e o casuță din glazură înghețată să stea pe loc, Să se păstreze pentru tine până când o să-i spui stop, Din afara stopului ăla pare mai real, Poți deschide gura, Pot spune nu. E ciudat cum obiectele se transformă aici fără să ridici mâna, Cum vorbesc fără să le apeși cheița din spate și fără a spune mama mecanic Și trăsăturile fibrelor să rămână aceleași „Sunt toate obiecte, ce mama nabii”, urli din prag, Lasă-le să ardă în sine și nu vor zbiera, Nimeni nu va striga in camera asta „dimineața sunt valuri”, Pereții se răstoarnă unul peste altul Și apoi doar spațiul ăsta plutește într-o căldare, Restul e tot mai liniștit, Nimic nu îi mișcă din poziția de start. „și acum închide ușa, ieșim ca să intre, ieșim ca să avem ce căuta, doar ca să fie.” De ceva timp, din perete a uitat să se deșire un punct, Atunci ține totul pe loc cu sufletul la gură Și în spaima uită să respire. Nici bâzâitul muștei în hrubă nu se aude, În cutia în care se presupune că ceva trebui să plece de bună voie fără să trântească ușa. Ca în filmele de groază, În afară e o liniște absurdă, Care nu zgârie timpanul de prea mult, Oamenii își văd de treburile zilnice, Doar aici ceva se mișcă in altă ordine, Se destramă fără a mișca niciun rid ansamblului, Doar camera asta stă pe bătătura timpului, Dar nimeni nu strigă, E o liniște simetrică când doar în noi mor cărămizi și blocuri, Etaje, partere, E o liniște de perete când ceasul deschide gura și ne înghite. Atunci ne încolăcim în noi, Ne punem respirația în buzunar precum placa dentară Și înghesuim tot ce avem în poziția fetusului Ca să intre.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate