Zori stropiți de ape-albastre
Pe figuri ușor nubile
Se întrec pe mici buchete –
Firicele de ondine se reflectă-n întuneric
Și în buze amare pline,
Ca al treilea ochi feeric,
Ca o muză-ntrebătoare,
Semne lungi de oceane
Într-un cuib cu șapte zimți,
Caracatița pustie te împroașcă și o simți
Cum ar vrea să te cuprindă,
Să îți dea îmbrățișare,
Pe un piept să te sărute
Și candid să te ucidă.
Și atunci sensul culorii
Se-mprăștie prin veacuri,
Se adâncește-ntr-o visare,
Rămâne în ploi și lacuri;
Mici cochilii de infinite,
Frunze ce susțin potopul,
Scoici d-eter înmărmurite,
Nicăieri găsindu-și locul,
Niciodat’ crezând în el,
Unghia de menestrel
Se acoperă cu plasturi,
Părul alb de curcubeu
Se cutremură în glasuri
Și insecta se ridică,
Făurind din mers stomacul –
Unde sunt stropii de viață,
Unde-i ploaia, unde-i lacul ?
Niciunde.

Din valuri de ceruri roze
Lin zeița se-ntrupează,
Fluturii îi pupă ochii,
Porumbeii o-mbrățișează,
Pe sub aripa unei planete,
Privind inima unor stele,
Păru-i flutură-n meditație,
Pe sprâncene i se așterne
Praful unei diademe
Ce-o purta un zeu solar,
Respirația-i e furtuna
Galaxiilor de mai,
Buzele-i răstălmăcesc
Spiritul universal
Și întreaga ei făptură,
Dor cu dor și val cu val,
E cuprinsă de beția
Unei sete ce-infernal
Se rostogolește-n umbra
Stâlpilor de carnaval…

Cuburile se-ntretaie,
Spațiul lor se bălăcește,
Muchiile se înmoaie
Și prin câte-un punct de sprijin
Găuri bleu de mușuroaie
Închid particulele moarte,
Se adapă cu gunoaie
Și pe foaia ce-i născută
Pentr-o literă de cub
Fac glume și-n joc se joacă
Mii de vectori fără sens,
Cosinus de paratrăznet,
Tangentuțele zglobii
Și în timp ce albăstritul
Devine mai delirant,
Se ridică un profesor, și,
Cu gesturi de pedant
Se apucă de explică
La scaune cu etichete
De ce dreapta-i infinită
Și încape în perete,
Cât de drept este un unghi,
Și de cerc cât de perfect,
Și măreața lui ființă,
Debordând de prisosință
Și calcând câte-o pirită,
E-un desen mărunt pe-o foaie,
Doar o prismă mâzgălită…
Ah, un râgâit în sine
Și călcatul în picioare,
Un gest sfios de bine
Și o mie de prostie,
Trăind veșnic în formule,
Căutând esențialul,
Când formă și conținut sunt una,
Atunci plăcerea-i garantată,
Furnicuțe mici sau mari,
Grase, slabe, înzestrate,
Doar umbre de respirație,
Doar pietre în cetate,
Care va dura destul de veșnic,
Numai Ana va rămâne
Cât de cât însărcinată,
Nicicând nu va fi zidită,
Deci va scăpa de durere,
Va avea doar suferință.

În pustiu rămâne Ana,
Soarele-i un impostor
Și seceta e normală,
Animalelor de pradă
Le-ar fi lene s-o omoare.
Prin deșert își poartă Ana
Inima ca pe o cruce,
Steaua lui Cobain de-ar vede,
Ar ști unde să se ducă,
Dară cerul de deasupra
Este doar o pânză scumpă,
Geaba ar încerca o stea
Vreo clipă să patrundă
Ca s-o mângâie pe Ana,
Geaba câte-un nor viteaz
De culoare ar coborî,
Pânza este mult prea fină
Pentru a putea fi ruptă.
Câteodată câte-o oază
Din nimic e apărută,
Cum se apropie de dânsa,
Imediat ea și dispare,
Nicăieri vreo frunză verde,
Nicio umbră, niciun val,
Lacul cel filozofal nu este nici aievea,
Nu e nici în amintire;
Neplângând, nu plânge Ana,
Se cufundă în visare,
Tot deșertul se topește
Într-o veșnică uitare,
Insolația îi face organismul să transpară,
Sufletul se umezește,
Toată rațiunea, cu membrele-i de metal,
Dintr-odată ruginește,
Și treptat ea se topește
Iar când se reasamblează,
Pătrunsă-i de apă vie
Și-n loc de ulei, benzină
Curg sânge și lumină;
Oglinda privind în spate
Se deschide-n infinit,
Iar deși lung impostorul
Tot pe Ana o privește,
Ea se umple atunci de rouă
Și înainte ea pășește
Și deși pânza neîndurată
Ar mai vrea s-o tortureze,
Ea închide ușor ochii
Și face încet să plouă.