Cosmosul dintr-o privire
E-o întreagă amăgire;
Căci tu crezi c-ai văzut tot,
Deși n-ai privit deloc.
Cosmosul crezi că-l cunoști, dar iată
Pe scurt ceea ce ști: o nimica toată!

Se ivesc umbre în întuneric,
Soarele-i un monstru sferic,
Ce dispare și apare,
Apune și apoi răsare;
După nori el se ascunde,
În vest stă să se cufunde
Într-a nopții grea tăcere,
Noapte plină de mistere.

Sus, pe cerul ’nalt, senin,
Strălucesc licurici vii,
Felinare cu venin,
În număr de mii și mii.
Niște surse luminoase
Rotunde și-ndepărtate;
Stele atât de frumoase,
De ani-lumină distanțate.

Și aceste lumini vii,
Naturale ale nopții
Sunt în număr atât de mare
Încât enorm ți se pare.

Și aceste toate stele
Un lucru mai fac și ele:
Ca să nu stea deoparte,
Degeaba, pustii în noapte,
Se-nvârtesc în aiureală
Cu atenție și migală,
După legi precise date,
Toate-nscrise într-o carte,
Marea carte a astronomiei
Ce descifrează tainele
Cu ajutorul științei.
O mare harababură;
Planetă sau rocă dură,
Ce mai atâta tevatură,
Pentru o piatră atâta gură?…

Aici totul se-nvârtește,
Obligatoriu se rotește,
Se mișcă de te-amețește,
Căci orice astru aici pornește
În direcții drepte, strâmbe
Și opuse, apoi rotunde,
Merg înainte și fac tumbe,
Ca-ntr-o casă de nebuni,
În cosmos totul aduni.

Și omul încearcă fără rost
Explicații cu folos;
Să explice-n fel și chip
Universul prototip!

Și-n fond, oare ce contează
Tot ce se realizează?
La ce bun se exploatează
Aștrii ce ne minunează?
Satisfaci curiozitatea,
Aflând astfel noutatea;
Curiozitatea omenească,
Ce nimeni nu poate s-o stăvilească.

Astfel afli într-un cuvânt
Un important amănunt:
Știi că Soarele e-o stea
Și Pământul o planetă,
Că Luna este și ea
Satelit și nu cometă.

Și toți aștrii îi vezi buni
În doar trei dimensiuni:
O lățime și-o lungime,
Aplicându-le-nălțime;
Și astfel ai obținut
Un astru foarte știut.
Un astru sau o sfârlează,
Oare asta ce contează?
O stea, sau, poate, planetă,
Un meteor, ori cometă,
Poate un meteorit,
Sau mai bine satelit;
Ori o fi cumva pulsar,
De nu-l cheamă quasar?
Sau, probabil, supernova,
„Golul negru”, ori, poate, nova.
N-are a face, orice-ar fi
Face parte din aștrii.

Cosmosul dintr-o privire
E-o întreagă amăgire.
Totu-i atât de frumos:
Privești sus și vezi în jos;
Într-un mod misterios
Lumea s-a întors pe dos!

O adevărată aiureală;
Ce să mai înțelegi?…
Că-ți vine amețeală!
Vezi deodată un știu eu ce,
Important pentru că e;
Și vrei să știi imediat
Ce-i cu astrul observat.

Și astfel se descoperă
O adevărată capodoperă:
Calcule și cercetări,
Precise, cu experimentări!
Definiții, ipoteze,
Teoreme, pioneze…
Demonstrații, descoperiri,
Invenții și năluciri.

Și astfel noaptea nevinovată
Se transformă-n citre toată;
Devine doar geometrie.
Nu-i de ajuns; necesită și chimie,
Fizică, astronomie…

Și deodată, fără teme,
Cerul tot devine semne;
Linii, dungi și punctulețe,
Împrăștiate și răzlețe,
Formând anumite figuri,
Privite din mai multe unghiuri:
Învârtite, răsucite,
În toate felurile privite;
Și din față și din spate,
Pe dreapta sau dintr-o parte,
De sus și apoi de jos,
Mai la stânga și pe dos.

Figuri ce mereu se schimbă,
Căci ele nu stau; se plimbă!
Și oricât ai încerca
Mereu iese altceva.
Pân’ la urmă reușești,
Rezultatul îl găsești,
Figura o stabilești,
Însă cum o denumești?

Carul mare, Carul mic,
Stea Polară și nimic…
Mai înaintezi un pic
Și-ai dat peste ceva sferic.
E planetă sau nu e?
Venus, Terra, ori Marte?
Sau cometă poate ar fi
Kohouteck sau Halley?
Vezi acolo constelații
Și roiuri de galaxii;
Descifrezi la puzderii,
Stele, stele, mii și mii:
Steaua Sirius, Alcor, Vega,
Soarele și Andromeda;
Nebuloasa Crabului
Și golurile cerului.

Se vede și Calea Lactee
Cu brațele-i încrucișate,
În spirale aranjate
Și lentilă dintr-o parte.
Ani-lumină nu contează
Chiar dacă le distanțează.
Toate-s puncte mici și mari,
Minunate ca atari.

Și atunci nu-i o amăgire
COSMOSUL DINTR-O PRIVIRE?!…