Eu sunt călătorul ce-n viață aleargă mereu
Și caută sfârșitul potecilor cu spini.
Și merg demult pe drum, prin pietre și mă zbat așa de greu
De câte ori mă lupt și-ncerc să ies din mărăcini.

În suflet port dureri, pe trup am răni și urmele de sânge
Mă dor la oricare-avânt ce-l dau vieții deșarte
În pieptu-mi seva se zbate și inima plânge
Când merg înainte spre zare, tot mai departe.

Pe frunte simt răceală și tâmplele-mi bat crud,
Privirea se-nfioară și tremură și ea la orice pas
Ce-l fac dibuind. De-atâta durere și chinuri asud,
Dar merg înainte și-nvins nicidecum nu mă las.

Ziua și noapte ascult cum șuieră vântul,
Mă târâi prin zgură și merg printre ruine
Cu mâna scurm în țărână și mușc cu dinții pământul
Iar ochii-mi ridic la cer mai sus către lumini!

În urma mea, pe drum, rămân urmele pașilor grei
Săpați prin furtuni cu vremea în stâncă
Și ploaia îi roade... și vântul și gerul din ei
Șanțuri înguste și calea o fac mai adâncă.

În urma mea, prin ani, spre albastrul senin,
Mă urc pe culmi la bolta plină cu stele
S-ascult cum sună chemări și glasuri ce vin
Și-mi dau curaj când merg suind fără-ncetare la ele.

Eu sunt călătorul ce n-are odihnă, mi-e sete,-s flămând,
Și-mi tremură trupul și pasul pe drumul atâta de lung.
Eu rabd și-nfrunt în cale-mi prigoane pe rând;
Nu astăzi, dar mâine, eu tot am pe culme, s-ajung!