Om rătăcit prin secole,
Vei găsi tu vreodată un contemporan?
Și acela care înaintează în spatele cactușilor înalți
Nu are vârsta sângelui tău care coboară din munții săi,
Nu cunoaște râurile unde se scaldă privirea ta
Și cum ai putea descoperi cifrul unei minți care tăinuiește?
Ah! tu ai fi iubit atât de mult oamenii epocii tale
Și ți-ar fi plăcut să ții în brațe un copil ce râde din acel timp!
Dar pe acest versant al Spațiului
Toate chipurile fug de tine ca apa și nisipul
Tu ignori ceea ce cunosc până și insectele, picăturile de apă,
Pentru ele este fără amânare cui să vorbească sau să murmure,
Dar în lipsa unui chip
Stelele înțeleg limba ta
Și din când în când, obișnuite cu distanțele,
Îți urmează gândirea, îi furnizează cuvinte,
E suficient să asculți când ochii sunt închiși.
Oh! știu, știu bine că ai fi preferat
Să fii înțeles de ziua numită astăzi
Datorită sincerității și aparenței asemănătoare
Și de către cei care se numesc pe Pământ semenii tăi
Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adâncul anilor lor lumină,
Decât pâlpâirea unei inimi
Nedeslușită de ceilalți oameni.