Mereu ajung lângă râul acesta!

Acheron e numele lui și-n vis mi-amintește
de apele razei trecând peste pubis de fată,
peste Araratul acesta împodobit
de luntrile vântului.

Încă sunt tânăr,
brațu-mi se întrece-n strălucire
cu pielea fecioarei, bântuită de
iasomie și fiare cerești,
dar mereu ajung lângă râul acesta!
De Dincolo nimic nu se aude;
cei plecați au lăsat cupele
goale pe jumătate, pe sfert,
ori nici pe atâta...

Încerc să iau despre ei mărturie - zăpada.
Deslușesc doar albastre urme de fiare,
aud numai albul cum trece pe câmp
nesătul ca un scit...

Unde s-au dus călăreții aceștia,
de ce au schimbat potcoava pe luntre,
plopii de ce i-au lăsat între flăcări și vânt?
În vise îi chem, câte unul apare și-mi cere
urcioare cu liniștea grâului, veșminte,
lumină din tânăra ceară a pleoapelor mele...
Îl întreb despre sine, despre chipul în care
acolo se stăruie, se stă.
Surâde și-mi pune pe față adierea ce curmă
luna din iaz,
o depărtare ciudată în lucruri îmi pune...


Cioplitorul de Vâsle îmi spune:
"În visele mele-am văzut dumbrava-ți din palme;
urme de fiare jucau sub copaci, semn că lopeți
mătăsoase voi trage afară din ei pentru istovul
în care ai să pleci cum în straiul de mire...!