era un poet ca toți poeții, nici mai bun, nici mai rău,
precum colegii de breaslă,
doar se apreciau între ei;
se gîndea că nu-i merge prea bine, că nu a scris de mult o capodoperă,
nici prin revistele literare nu a mai apărut
și chiar a trimis niște poeme la cîteva;
nu invidia îl rodea trăgînd cu coada ochiului la alții,
ăia citeau prin săli, dădeau autografe,
ci neputința.
dar cum nu înțelegea sîmburele succesului începu să citească
poemele celorlalți.
„trebuie să fie ceva ce-mi scapă”, gîndi
cu părere de rău că nu a prea citit pînă acum cărțile semenilor,
chiar îi părea rău de amplele și neștiutoarele comentarii
din cenacluri.
găsi poeme ce cu adevărat îl șocară,
texte fără perdea, imposibil de citit în fața auditoriului,
nepermise bibliotecilor personale unde copiii
răfoiesc curioși.
se lăsă atunci pradă neputinței,
la cincizeci de ani nici nu poți afirma ceea ce
nu se cuvine,
ai fi considerat neserios.
pînă într-o zi, cînd la o ședință de cenaclu răbufni indignat
de zisele unui confrate;
și vorbele lui grele făcură înconjurul limbii române,
și numele său ocolul urechilor,
chiar fu invitat să jurizeze niște concursuri literare.
de atunci nu mai e poet,
de fapt nu mai e precum ceilalți,
de atunci e un poet
potent.