agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-07 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
În munți, în munți, departe de-a lumei grea mișcare,
Departe de-orce zgomot, de-orce deșărtăciuni, Ședeam cu tine dragă, în dulce-mbrățișare, Și-n libera natură îți împleteam cununi. Cununi de flori frumosae, a căror frăgezime Ochirea omenească încă n-a profanat, Ca tine de frumoase, ca tine de sublime, Flori, care pentru tine natura a creat! Pe-a ta guriță, dulce ca roza purpurie, Atunci a vieții mere voios ce culegeam, Și ochii tăi, puternici ca bolta azurie, Eu în estaz ferice mai mult îi admiram. Căci în estaz poetic de-o zi primăvăroasă În munți atunci cu tine ferice eram eu, Câmpia era verde, dumbrava-adăpostită, Și înfocat amorul ce-ardea în sânul meu. Iar mâna ta cea albă de buza mea lipită, Ea tremura ca crinul pe aripi de zefir, Încât acele ore, ah, dulcea mea iubită, Mă făcea nemurirea pe buza-ți s-o respir! Unit, unit cu tine în dulce-mbrățișare, Încât nemic pe lume nu ne-ar fi despărțit, Atunce împreună, de ce cu-a ei turbare, Moartea cea nesățioasă atunci nu ne-a răpit? Când fruntea mea pe sânu-ți cu dulce nepăsare Se legăna în visul, cel mai dumnezeiesc, Când inimile noastre ardea de înfocare Ca munții cei gigantici ce focuri izvoresc! Când vântul ce dezmiardă ades pe floricele. Atunce pentru tine el toate le uita, Și părul tău de aur, și gândurile mele În valuri de iubire spre cer le rădica. Când dulcele-ți suspinuri, acorde amoroase, De mii de ori în mine vibrând au răsunat, Ca clopotul de sară, în oare misterioase, Cu fluierul poetic de stânce repetat. Când tot ce-a fost în lume, și-ar fi putut să fie De admirare vrednic la mii de muritori, A fost o umbră mică și neînsemnată mie Căci eu ardeam cu tine de-ai dragostei fiori. Când lumea cât de mare, nouă ne-a fost prea mică Ca să poată cuprinde în sânu-i muritor Umbra iubirei noastre, estazul fără frică Ce se-nălța cu norii sub tronul creator. Atunci o umbră neagră să fi venit deodată Spre a curma cu viața norocul tău și-al meu, Noi, ah! c-o sărutare chiar și mai înfocată, Am fi lăsat pământul mergând la Dumnezeu. Dar nu, ah! nu se poate un sfârșit așa ferice, Căci altfel rai și ceruri ar fi pe-acest pământ! Dacă pentru vecie ar fi amor aice, Nici Dumnezeu atunce n-ar putea fi mai sânt!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate