În jocul de cuburi al acestui urias egolatru
unde să așezi un bătrân uscățiv cu privirea împăturită sub lentile-bidon?
se apropie timid este o minune că mai respiră îți spui
iată-l alături pe banca umbrită
deodată luptător aprig sub puțina flamură stacojie a sângelui unui deget scorojit
cine s-o vadă și s-o urmeze?
strânge spasmodic bastonul în pumni și turuie provocator invective politice:
-viața e grea- mă ridic totuși să plec
învață minciuna și intonația ei îi spun
poate așa vei supraviețui
tresare și vocea îi hârâie ca fiarele lungi târâte pe asfalt de un camion roman
nu-i înțeleg deloc pe cei care abia acum când nimic nu mai este de făcut
flutură cătușele deschise ale limbii în public
prevestind sfârșitul acesta ca o tribună golindu-se după meci
de câinele feroce dacă nu este flămând încă te mai poți păzi
ocolești precaut cercul agresivității lui
iar când gheara toropelilor te apucă de pântec și ceafă
viața văzută din avion este ca o piscină în care te arunci fără parașută să te răcorești
te pipăi și vezi ești același om care silabisește nume de străzi antebelice
în care s-au înfipt mai devreme spinii răsăritului
ai ieșit în stradă cu un fagure în loc de creștet și pielea copacului în spate
fracul singurătății este obligatoriu la intrarea în marele oraș
albinele gândurilor zadarnic vin și ies
ești vânătorul ușilor fără majordomi și al ferestrelor aburite
dar te simți ca un jocheu pe șa într-un tricou fără număr
galopând spre niciundele pierdut așteptării.