vântul amorțește pe coapsele tale
ca într-un cuib cu moliciuni
de cașmir
pe strada castanilor
pomii nu mai dau din frunze
ploaia
o așezare solidă
ca un nor șopârlos umed

între noi o acalmie ciudată
de la poartă la catedrală
strada s-a acoperit cu bolboroseli
de spaimă de moarte

nimic nu mișcă nimic
amorțeala se varsă în amorțeală
liniștea îngheață distanțele

știu
tu nu ești deloc o femeie frumoasă

dar hai să credem că singurul lucru
care mai contează cu adevărat e
faptul că ți-am spus atunci te iubesc
și o mână neobișnuită luminase
adâncul