nu căldura din mijlocul verii sufocă, nici mersul înapoia oamenilor, sau cuvintele ca niște coji de portocală uscate pe masă, după ce te înfrupți din miez, simți sucul scurs pe buze, pe gât, iar alunecarea lui seamănă cu felul în care se pierde răbdarea, se irosește deja un gând și te revoltă, de parcă din sâmburi cresc brusc furii, le înozi bine firele, taci

și nici alte fructe nu mai vrei, nu mai ai curaj să te cațeri prin copaci, să culegi, să deschizi brațele și să te lași să cazi, să-ți rostogolești trupul prin iarbă, prin livezi, nu mai ștergi cu palma dragostea, nu mai iubești prea mult, nu mai ierți decât din greșeală sau din imprudență, cel mai important bărbat are nodurile de furie în pumni, în diafragmă, nu mai poate respira, strivit sub fructele vrajbei sau sub nepăsare

este senin astăzi la polul tău, nu mai vrei să cunoști slăbiciunea sângelui sau tresărirea epidermei, fiorii albi când treci pe sub valuri și simți sfârșitul alergând spre tine ca un mustang înverșunat, vâltoarea din care ieși acum nu a fost nicicând a ta, tu ai avut doar răbdarea și un fel de a privi cald oamenii