Cine n-a plantat în viața sa măcar un om cât de mic
nu e pom,
ci lipsește din arborele genealogic –
așa ziceau bătrânii ecologi
bătrânele panouri-troițe
pe la margini de șosele-n păduri, îndemnându-ne
să creștem mari și voinici, copți, buni,
nu exclusiv noi, ci ramificându-ne spre mulți alții
deoarece și pe tulpini, crăci, ramuri, crengi există mii de cărări
prin care învățăm că aurul verde suntem chiar noi reuniți,
că ne trece vân(a)tul prin coaste și-l scăpăm de-alicele ploii,
că ne luptăm cu somnul de 30, 70, 150 de kile,
îi străpungem coada, scapă și ne-aruncă bezeaua
puțin înainte să se scufunde prin covorul adânc de sub ape,
lăudând priceperea noastră de-a nu ni-l pune în cârcă
lovit cu sălbăticie și prins ușor de mandibula albă ca neaua.

Arborele de la mașina timpului
nu-i altceva decât arborele vieții.

Pedalele lui sunt anticiparea
înclinării modeste
către unii și alții
în legănarea codrului perturbat de aerul rece
coborând ca vântul moldovean pe versant.

Volanul care ne rotește coroana
la stânga-dreapta, sus-jos este locul unde ne plantăm,
loc personal, neînmatriculat cu plăcuță pe trotuar,
pe care vecinii haini râvnesc să ni-l ia.

Aripile sau portierele sunt brațele vegetal arcuite.
Cerul le știe închide când doarme.
Le știe deschide prin butonări din telecomandă frecvența
zbaterii aeriene
fie zi, fie noapte.

Portbagajul mi-a plăcut mult
încă de când tataie avea o grădină mare
chiar la Poarta 6 din portul Constanța
și-l umplea cu roșii inimă de bou de câte 1-2 kile
salată, ridichi, ceapă, usturoi, dovleci, castraveți, ardei, vinete,
teci de fasole, gulii, capia, pepeni, dovlecei.
Și-acest portbagaj vegetal atârnă greu,
pe membre purtând muguri de brad pentru suc, ori fructe,
de exemplu corcodușe, prune, caise și piersici
la toți nepoții, fiicele și fiii săi –
adică nouă, uriașului microscopic depozit,
simțindu-ne un pui mustăcios de-atâta somn
al livezii ce crește din el, pomul îngropat
în 1999 drept în azurul înalt.