Sunt ultimul ramas, din toti cei care-au fost la manastire,
Sa jure-n fata la altar, ca nu-ti vor fi povara sau durere,
De-a lungu-acestei vieti, hranita zilnic cu suspin si amagire,
Daca tu, sigur n-ai sa vrei, daca tu niciodata n-o vei cere.

In jurul meu e liniste, de parca sufletul mi-ar fi luat o zi,
Sub forma de-mprumut, de fluturii ce nu-si gasesc cararea,
Si ratacesc printr-un pustiu placut, sperand ca ma voi regasi,
Cu sincera-mi eternitate, prin care mi-am pierdut uitarea.

Sunt ultimul ramas cu rugaciunea nerostita-n fata la altar,
Pentru ca podul gandurilor mele,s-a daramat pe umbrele tarzii,
Cand a-nceput s-adie-n soapta vantul, pe-al indoielilor hotar,
Si-a tresarit in turla clopotarul, de farmecul acestei nebunii.

Imi fac curaj in fiecare clipa si tot de-atatea ori imi este teama,
Cuvintele, cu greu vor sa coboare din lumea-acestor ganduri,
Pentru ca-n manastire, fumul din lumanari prin vise se destrama,
Fara sa stiu ca si minunea este-o nebunie, ascunsa printre randuri.