Nu mă întrebați cum m-am răzgândit
și-n noaptea de cobalt m-am întors din drum.
Stau într-o casă de lemn în inima unei coline
unde am vecini o moară și un râu.

Nevăzut de nimeni la marginea livezii de pruni
traiesc într-o cochilie în care se surpă timpul
pe unde trec veverițele după alune
și mersul femeii e imaginat pe poteci
cu trupul împrăștiind tandrețea prin ierburi.

Coșuri cu prune și alte fructe aromitoare
sunt în cămara cu vise.
Cineva vine pe râu în sus la moară
unde mereu își macină țăranii sudoarea
îmi strigă numele, să mă recunoască
să-mi mângâie tâmplele încărunțite devreme.

Ești tu ori altă femeie fugară,
poți să împarți cu mine povârnișul, pădurea
și să ne ningă iarna cu depărtări
unde niciodată nu vom ajunge.