Orașul era același
Exact
Halucinant de intact
Vitrinele toate,
Gălbui luminate,
La fel desuete și decolorate
Pe străzile goale
Aceleași! cu umbră în ele și șoaptă ferită perechi provinciale
Alene ningea,
Dar cădea cu vechimi noua nea,
Turbure, sură, deasă,
Ninsoarea sporea îmbulzită, lânoasă
Din ea.
Iarna în alb mătăsos ca o raclă-o mireasă.
Copii
Clădeau un om de omăt cu vrăbii în pumni și în glasuri zurlii.
Lunar
Omul creștea bulbucat și cu ochi ca de zar.
De ce
Îmi vine deodată atâta pustiu de melancolie?
Ai cui sunt? Ai mei?
Genunchii aceștia grei?
Iată-mă alb ca o navă în ceață,
Ivit în oglindă, față în față.
Cine e omul acesta nins?
M-am scuturat de omăt,
Dar nimic nu cădea fumuriu
De pe ființa nălucă, pe pragul pustiu
Eram eu – nu nins –
Singur, bătrân, învins.

Neauzit de încet,
Moartea clădise din mine un om de omăt.