Îmi zice că îi place să meargă prin parcul acesta de spital
ori cum se aud seara liliecii ”vai!” spune, tu nu i-ai auzit
Citesc pe plăcuța de la intrare
”Atenție epidemie acces restricționat persoanelor străine”
dau pasul în urmă, pășește încrezut
Tremur. Mă fac și eu c-aș fi curajoasă,
dar continui să dau întrebări

Locuri nu sunt pe bănci, dar mai ales pe băncile umbrite
Un bazin sec între alei și poteci
ar fi fost mai lin sufletului dacă era cu apă
Stăm pe beton. Călcâiul se sprijină-ntre fragilul ierbii și piatră

Nu atât furii cât regrete-n cuvinte despre lucruri care nu se spun în glas
și aerul se face greoi, poate mai ușor înăuntru
acum citesc, acum înțeleg
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori de câmp

Se apropie o haită de câini vagabonzi
Povestesc mai departe cu vocea întreagă
Își înfinge degetele în palma mea
Peste durere spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă și ochii ațintiți înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini
de parcă acolo în locul lor
ar fi o fantomă