În mână cu un felinar de vânt
mă plimb prin ploaia măruntă și deasă
și nu înțeleg de ce mă grăbesc
când nu mă așteaptă nimeni undeva.

Îmi place o anume umezeală și ceață
care nu pătrunde prin pelerina neagră
și alerg de nebun, un cal în călduri
fără nici o țintă doar cu miros de noroc.
Poate voi ajunge într-o casă uscată
unde o femeie mirată de drumul parcurs
îmi așează masa, face patul și cine mai știe
ce poate să gândească o femeie singură?

Nimeni nu știe de ce am plecat
cu felinarul acesta plin cu gaz,
nici eu nu știu ce gânduri mă toacă,
sunt doar un om cumpărat de tristeți
care așteaptă să i se deschidă o ușă
și să intre mărinimos în normal.