Ești un robot, ești setat pe work, cineva a apãsat pe un buton iar tu te miști mecanic. Ai mai vãzut așa ceva într-un film de desen animat, cu Tom și Jerry, Tom este înlocuit cu o pisicã mecanicã, cineva apasã o telecomandã și aia rãspunde imediat, tiu-tiu-tiu, aleargã dupã șoricel, e dotatã cu un ciocan pe care îl folosește, îl lovește cu el în cap, șoricelul cade ca secerat, pisica mecanicã se desface, are și mãturã, are și fãraș, îl adunã de pe covor, deschide ușa și cu un șut bine plasat îl expediazã la tomberon. Tiu-tiu-tiu, așa te miști. Îți faci treaba într-un mod desãvârșit. Uiți de tine, de problemele tale, de anxietate, de lipsa asta permanentã, cronicã, de aer.

Ești obișnuit cu surprizele, cu întâmplãrile neprevãzute, nu mai reacționezi la stimuli, fie ei și corosivi, emoțiile tale s-au aplatizat, sunt amorfe, afectul tãu este ca al unei cobre când nimerește într-o vizuinã de manguste abia fãtate, tot ceea ce știi sã faci este sã ucizi, sentimentele tale nu cã sunt amestecate, nu cã sunt la fel de presate, de înguste precum peștii din zonele abisale, un fel de linii subțiri cât o lamã de ras, fosforescente, dar pur și simplu nu mai existã, sunt niște tumori maligne, atacã tot țesutul sãnãtos din jur, tot ce este viu, tot ce încã funcționeazã, tot ce te face atât de morocãnos, uneori, pe dedesubt ești un om monstruos, ești format din celule mutante, bolnave, pline de urã, care se înmulțesc la nesfãrțit și care nu au remedii. Asta îți spui: în viațã, se întâmplã sã rãmâi blocat între diferite etape, ești într-o stație și aștepți autobuzul, zici sã te agãți de destin, mãcar pe prima treaptã de la ușã sã pui un pas, mãcar pe trapa pe care urcã persoanele mutilate sufletește, schilodite, cu iubiri permanent oloage, schimonosite, gata sã izbucneascã în plâns, sã te poarte cum știe el cã e mai bine, cum știe el cã e corect, cum știe el cã meriți, însã nu numai cã nu oprește, deși-i faci semne disperate cu mâna, bãã, ia-mã și pe mine, dar șoferul îți aratã și un deget în sus, pe cel din mijloc, în vreme ce toate celelalte sunt strânse, ghemuite, ba chiar face și o curbã linã, în vreme ce ruleazã cu viteza maximã admisã, adicã un fel de azi care se transformã instantaneu în mâine, deși tu ești obișnuit sã trãiești numai în trecut, nu te calcã, nu îți trece peste picioare, peste mâini, peste abdomen, pur și simplu te lovește în fațã, iar șoferul ãla care conduce autobuzul destinului tãu, cretinul ãla, destrãbãlatul ãla, șmecherul, gunoiul, imprevizibilul ãla de Dumnezeu mai are și curajul sã râdã de tine, sã-ți arunce printre dinți o frazã aproape scuipatã: Hã, hã, ce fațã ai de parcã te-a lovit autobuzul!

Și-ți spui: cu azime te-am așteptat, dupã ce am secerat lanurile de secarã, inima mi-a fost fãcutã piatrã de râu, mãcinã, în ritmul ei, fãina care sã te hrãneascã, timpul care sã te transforme, sã te vindece, sãrutul care sã te transfigureze, uite, mi-am mãturat aria, am tãiat vițelul cel gras, am întors ferestrele spre Soare, au înflorit și cireșii, am smuls plantele nefolositoare, am gonit lighioanele, strigoii, toate ființele hidoase, demonii, am ascuns de tine stelele care cad, sã nu existe nimic care sã te perturbe, sã te mâhneascã, am tot așteptat sã cânte cocoșul de trei ori, Marine, Marine, mai cheamã-ți și-un câine, mi-am uns trupul cu mir și veșmânt alb am îmbrãcat în vremea în care eu sunt și tu nu.

Rememorezi și realizezi cã sunt atât de puține lucrurile pe care le știi despre ea, ai înmagazinat mici gesturi, felul în care te privește uneori pe furiș, speriatã, sã vadã în ce stare ești, ursuzule, zâmbește și tu, fraze care curg și care sunt rostite din obișnuințã, ca un fel de tic, ca într-un fel de comportament obsesiv-compulsiv, ești panaceul meu, apa mea vie, sursa mea inepuizabilã de energie, felul în care se leagãnã, inconștient, involuntar, atunci când merge fãrã o țintã anume, cadrul acesta îl ai în minte, o vezi pe o plajã pustie, mereu pustie, desculțã, mereu desculțã, în pantaloni scurți, cu o bluzã pe ea, deschisã la culoare, puțin largã, parcã e îmbrãcatã în cãmașa ta mirosind a tutun de foi, dimineața, când cerul e încã închis, când rãcoarea venitã dispre valuri, prin ușa crãpatã a balconului, face sã se încrețeascã pielea, felul în care, tot dimineața, la ore mici, când pe tine te chinuie veșnicele insomnii, privești dincolo de fereastrã, în întuneric, dormi și nu poți dormi, nu poți dormi deși dormi, se foiește între cearșafuri, le face ghem, le strânge la piept, are impresia cã se învelește, se pune pe-o parte, cu genunchii strânși, iar fundul îi rãmâne afarã, te amuzã asta, stai îndelung și privești în vreme ce tragi din țigarã, fum cu fum, strop cu strop, moarte cu moarte, gura ți se face pungã, îți maschezi tusea de teamã sã nu o trezești, ea doarme de-a curmezișul, nu știi unde vei mai încãpea și tu în pat, îți spui cã o sã dormi în restul timpului pe canapeaua din cealaltã camerã, te intrigã cã ofteazã prin somn, așa se întâmplã de fiecare datã, ești conștient cã nu-i poți vizualiza visurile, temerile, urletele, cã nu poți pãtrunde dincolo de ceea ce te lasã ea sã vezi, nu îi poți rãvãși mintea, deși asta vrei sã faci, sã vezi ce ascunde și mai ales de ce, ce fel de om e atunci când tu lipsești, când nu îi ești în preajmã, când nu e gata sã-ți sarã de braț, sã te prindã de mânã, sã te miroasã, pur și simplu, morocãnosule, în tine sunt mai multe lumi, una din foi de tutun și parfum aspru, de mosc, o alta din foi de tutun și cuvinte curgând pe tastaturã, mașinal, o alta din foi de tutun și sentimente contradictorii, mereu depresive, dar toate nu îți pot ascunde îndoielile, ești un munte de anxietate, faptul cã nu crezi cã este așa cum o percepi tu, uneori mascându-și cochetãria dintr-o pudoare specificã, studiatã, știe cã ești un observator extrem de atent, cã-i înregistrezi fiecare gest, de asta îi este teamã, cã o sã ajungi la un moment dat sã o judeci, sã o condamni, sã-i spui cã nimic din ceea ce ți se întâmplã nu este adevãrat, totul e o foițã de staniol, lucește și te atrage, dar numai la suprafațã, dincolo de ea ascunzându-se micile mãrunțișuri ale zilei, ea în halat, curãțind cartofi, pentru alt bãrbat, pentru bãrbatul ei din viața realã, de care fuge cu tine, în irealitatea ta, în irealitatea voastrã pe care o construiți atent, cu migalã, se ascunde, este o alta, ea tãind ceapã, mãrunțind-o, întrebându-l pe ãla dacã îi place tocãnița, dacã e gustoasã, dacã îi cumpãrã dero, dacã e bine, dacã mai trebuie sare în salatã, iar tu strigi și nu te aude, îți desfaci pieptul și nu se uitã, e îngrozitor sã mi se întâmple asta, frivolo, viața mea nu acceptã astfel de compromisuri, ãsta e felul meu de a fi, jumãtãțile de mãsurã sunt pentru cei slabi și care nu mai vor sã aspire, nu te pot împarte cu altcineva, deși alã a fost cu mult înaintea mea pe la tine prin suflet, ãla te-a rãvãșit cu mult înainte și, uite, spui cã te folosește ca pe un obiect sexual, cã viața voastrã e o rutinã din care, când și când, te rupi, evadezi, alergi spre mine ca și când ai pleca, tragi din țigarã, fum cu fum, strop cu strop, îți maschezi tusea, la ore mici, ea doarme de parcã ceva mai devreme ai ucis-o cât se poate de tandru și de urâcios, în același timp.

Te gândești cã iubirea poate fi mãrturisitã în forme dintre cele mai diverse, toate extrem de simple, cumpãrate pe câțiva bãnuți, te oprești pe o stradã lãturalnicã, într-un loc de care ai dat absolut întâmplãtor și pe care, acum, îl știți numai voi, așa îți închipui tu, ea spune cã nu vrea, cã o sã bea de la tine, din paharul tãu, o sã guste și ea puțin, nici ție nu îți place bãutura aia cu gust fãinos, de culoarea tãrâțelor, dar o cumperi tocmai pentru simbolistica pe care o reprezintã, faptul cã ea va bea dupã tine, își va înmuia buzele pe locul unde au fost, ceva mai devreme, buzele tale, e un gest mult mai intim decât sãrutul, braga e puțin dulceagã, ca o boalã a copilãriei, ca un fel de leșin care nu îți afecteazã gradul de conștiențã, te face sã te simți bine, îți dã un sentiment de siguranțã, un fel de cãldurã care vine pe dedesubt, de sub dermã. Gesturile mici sunt totdeauna capitale, în vreme ce iubirea nu începe la ușa dormitorului. E ca și când celãlalt ți-a devenit indispensabil, iar obișnuința de a îl avea în preajmã e un gest reflex, ca respirația, conștientizezi lipsa acestuia abia atunci când îți dai seama cã te sufoci, cã respiri precum peștii de râu eșuați în nisip, cã urmeazã sã mori într-un mod care te înspãimântã, asta te îngrozește cu adevãrat, cã într-o zi nu vei mai avea aer și ea nu va fi prin preajmã sã-ți dea din al ei.

Tu-i dãruiești bomboane de ciocolatã puse în cutii metalice, rotunde, pãtrate, ornate extrem de frumos, îi cumperi borcãnele cu șerbet, atât de mici cã pot fi purtate în buzunare, geluri de mentã, îi dãruiești pietre, onix și aquamarin, bețișoare parfumate și cutii pentru pãstrat bijuteriile, seri lungi de privit, mai mult printre gene, întinderea de ape, vapoarele, stabilopozii, curgerea lentã a timpului peste voi, scârțâitul lui atât de enervant, piațete dintr-un oraș strãin, pline de pãsãri mereu speriate, unde totdeauna se aude cântând un tânãr neras, disperat, sfâșietor, fistic și înghețatã de vanilie, pãlãrii de soare și bluze de varã, înflorate, îi dãruiești plimbãri fãcute doar de dragul de a privi lumea împreunã, fațadele caselor construite în urmã cu un secol, construiți povești despre oamenii care le-au bântuit, se vede prin ochii celuilalt, asta faceți, tu privești prin ochii ei și ea vede prin mâhnirile tale, prin comportamentul tãu de om chinuit de îndoieli, de remușcãri, permanent zgribulit, nu, nu îmi este frig, dau un bãnuț pentru gândurile tale, întunecatule, dar ție ți-a pãtruns în minte convingerea cã veți muri separat și fãrã sã știți unul de altul, atât de departe, într-un fel sfâșietor, cãci trebuie sã existe o pedeapsã pentru lipsa voastrã de scrupule, pentru lipsa voastrã de pudoare, pentru lipsa voastrã de îngãduințã fațã de ceilalți. La schimb, ea îți oferã, tot în cutii pãtrãțoase, sãpunele de lavandã, Artisanat de Provence, 120 gr, pur vegetal, țigãri de foi, La Flor Dominicana, 2000 Series, 10 Mojito, clopoței de vânt care au simțit Mistralul și pe care tu, dintr-o rațiune greu înțeleasã, i-ai agãțat de tocul ușii fiecãrei camere, treci uneori ca o vijelie și ei sunã înfundat și limpede, în același timp, cald și dramatic, deopotrivã, alb și transfigurat, cu o disperare care te copleșește, aici sunt, sunt mereu lângã tine, deși știu cât de mult îți lipsesc.

Se petrece un fenomen ciudat, o mutație, ca în bolile capitale, un schimb perfect avantajos, un împrumut de la unul la celãlalt, îndrãgostiții ajung sã reflecte aceeași lungime de undã a luminii, încep sã aibã aceleași gesturi, aceleași aspirații, aceleași predispoziții, folosesc aceleași fraze, ca un cod știut numai de ei, unul extrem de secret, își copiazã mimica, felul în care pãșesc, în care gesticuleazã, pânã și ridurile de expresie, ajungând, într-un final, sã se identifice unul cu altul într-un mod absolut. La schimb, existã relații de simbiozã, acceptarea celuilalt partener e fãcutã pentru utilitatea pe care acesta ți-o oferã, o formã perfect avantajoasã de conviețuire între douã viețuitoare din specii absolut diferite. Iar tu nu ai habar unde te încadrezi, sentimentele tale sunt în devãlmãșie, ajungi sã te întrebi dacã ea se folosește de tine, dacã ești o necesitate prin care ea se scuturã de reziduurile din viața ei planã, exasperant de plictisitoare, amorfã, de zi cu zi sau cã tu ești animalul care o acceptã exact pentru același lucru, ca o fugã din universul tãu întunecat, tulburat într-un mod patologic.