Sonetu-l joc cum n-aș fi scris vreodată
În lipsă de idei și de voință
Dar năzuiește-ntreaga mea ființă
Să scrijelesc pe fața lui ridată.

Și mă supun l-această grea cerință
Cu inima-n nădufuri încărcată
Și steaua mea nu e pe cer urcată
Sunt scrib înobilat de necredință.

La urma toată ce atâta chin
Puțini cu vorbe te mai răsplătesc
Și o minciună unui zeu plătesc
Lăsând deoparte cana mea cu vin.
Frăție să nu faci cu suflet sec...?!
În mări indiferente mă înec.